PLM

De multe ori ma simt o Don Quijote ce se lupta cu morile de vant, mori ce se misca, lenevindu-si agale, paletele falice din care sunt compuse. Mai concret, eu, femeie, ma invart intr-o lume a barbatilor (mai nou), in care, printre semintzele de floarea-soarelui scuipate arogant pe podea, incerc sa plantez roade, de mult crescute, inrodite, incercate, gustate. Si ma lovesc de acel cuvant de incepe cu “p” si se termina cu “i”, la plural, ilogice, blegite de la atata testosteron sau… bere?! Da, la singular, e “pula”: cuvant pe care l-am rostit azi, in toata gratia mea si asta ca il folosesc cam la cincinale… Ideea e simpla: intr-o lume a barbatilor, cam ce are legatura cu femeile, ce-i pentru ele, ura si la gara, neimportant. Nu conteaza ca, practica, rezultatele, cercetarile arata altceva. Ni se rupe. Ei, asa ni se rupe si noua, femeilor, atunci cand credem cu tarie in ceva. Ne scoatem coaiele la inaintare si insistam. Cicalitoare prin excelenta suntem, remember? 🙂 🙂  PS: Maaama, cum vine postul asta, dupa cel cu Pastele!… :):)

Strada Sperantei, la parter. Paste Fericit! :)

Se apropie Pastele. Si, implicit, urarile care mai de care, ganduri si trairi de care ne amintim, in speta, doar in ajun de Sarbatori. Ca, poate asa ni se spala pacatele. Apoi, nu conteaza, ne intoarcem la alea lumesti. Mai simplu. O perioada, am bantuit prin intuneric, cautandu-ma. Mi-am dat seama ca am gresit. Nu trebuia sa ma caut, pentru ca o faceam in gol. Degeaba. Aveam a ma gasi, realizand ca iubesc. Il iubesc, iubindu-ma: iertand, multumind, ascultand. Pe mine, pe cei din jur, pe toti. Nu sunt adepta vorbelor goale, de aceea fiecare zi trece facand ceva pentru mine si cei din jurul meu. Mai am obstacole de trecut, rani adanci lasate, din prea multa iubire, de cei ce mi-au dat viata. Am iertat dar inca ma lupt cu uitarea. Acum, in prag de Paste, gandurile mele ma duc intr-o directie in care au ramas intrebari fara semne de punctuatie, la final. O directie care doare, dar pentru care multumesc. Nimic nu este intamplator in viata si, asa cum eu mi-am gasit sensul, imi doresc sa fie gasit si in alta parte, acolo unde, tacit, s-a dovedit ca trebuie: avand tarie si sinceritate cu propriul ego, deschizand, in adevaratul sens, sufletul si mintea. Crescand, constientizand, acceptand himerele ca fix ceea ce sunt. Traind impacat. Coborand din turnul de sticla construit cu propriile maini, inainte ca acesta sa se prabuseasca. Acceptand trecutul fara a fugi de el, mintindu-l, inselandu-l, strivindu-l sub negare, nepasare. Un zambet. Un multumesc. Iubeste, traieste in adevar. Fie ca e la trecut, in prezent sau pentru viitor. Suflet chinuit, iarta si te vei ierta!

Pretios de far’ de pret!

Am un trai implinit. Si asta, in primul si-n primul rand, i-o datorez copilului meu. Am zis-o si ma mai repet: un copil este un adevarat miracol in si pentru viata ta. An de an, inveti lucruri noi alaturi de el, an de an vin probleme noi, situatii noi pe care le rezolvi, de cele mai multe ori, cu zambetul pe buze: amintindu-ti situatiile similare prin care ai trecut si tu, la varsta respectiva.

Dupa primul dinte crescut, primul pas si zambet, vine primul dinte cazut, prima “indragosteala”, primele prietenii, primele note. Totul este fascinant, atunci cand reusesti sa devii cel mai bun prieten al sau. Totul e mult mai usor si frumos atunci cand copilului nu-i este teama sa-ti spuna ce prostioare, greseli a facut, atunci cand, fara cearta/pedepse reusesti sa-l faci sa-si dea seama, singur, ca nu trebuie sa repete “minunea” facuta.

Ma declar, cu mandrie, o fericita. Invatam impreuna pasii prin viata. Invat de la copil, nu numai el de la mine. Si-i cer sfaturi. Si mi le da! Sublim!:)

Ca tot vorbeam de copii: am descoperit un blog foarte dragut, pe care va invit sa-l vizitati: http://pufytales.wordpress.com/