Sinceritatea si conflictele interioare

Sinceritatea este o virtute, o sarcina teribil de grea, care presupune un maxim de responsabilitate. Tocmai de aceea, oricat s-ar strofoca, oamenii iresponsabili nu pot atinge sinceritatea. Ne place sa fim inconjurati de sinceritate si de aceea cautam compania oamenilor sinceri. Dar, ce greu este sa fii sincer, cu altii sau chiar cu noi insine..

Cand te afunzi in minciuna, in aparente proprii, inevitabil treci prin crize de identitate, ai un suflet zbuciumat. Si asta pentru ca ti-e greu sa-ti faci autoportretul zilnic, traiesti intr-o nebuloasa a prezentului, nu stii, de fapt, cine esti.

O data pierduta aceasta sinceritate, realizezi ca este foarte greu s-o recuperezi, te afunzi dintr-o minciuna in alta. Nu faci decat sa devii o victima a propriului adevar. Te chinui cu aparentele, iti canalizezi toata energia in asta, dar, te pierzi pe tine insuti. Te prefaci, duci o lupta de neinchipuit cu tine insuti, esti prudent, iti controlezi gesturile, vorbele, faptele si totul, intru “sinceritate”. Gandesti un lucru, dar, pentru ca iti convine, faci altceva, in incercarea crancena de a te face placut, adulat si iubit de cei cu care intri in contact. Pentru a avea, ulterior, beneficii (de ordin emotional, material sau de alta natura). Ii manipulezi pe cei din jur, manipulandu-te, de fapt, pe tine, facandu-ti tie un mare deserviciu la nivel personal si spiritual.

Sinceritatea nu tine de “daca este sau imi este convenabil, favorabil”, in ideea de a atrage simpatia, compasiunea celorlalti. Te confesezi, iti deschizi sufletul, vrei sa pari sincer, exacerband asta, dar, de fapt, doar pacalesti.

Sinceritatea se vede si din actiunile noastre. Cand ne prefacem, cand vrem sa parem ceea ce nu suntem (in functie de scopul urmarit- de job, prietenie, business, cerc social, relatii, etc), aratam, de fapt, o personalitate fictiva: sensibili, umili, de incredere, inteligenti, simpatici, educati, manierati… Inseamna, doar ca, fix asta, nu suntem. Si de aici vin conflictele interioare.

Subliniez ca “a spune” adevarul este o parte a sinceritatii, ea trebuie completata prin “a actiona” in acord cu adevarul. A ne arata “cum suntem in realitate” ne face sa fim congruenti cu ceea ce zicem, facem si gandim. Iar la asta se ajunge doar prin cunoasterea si acceptarea calitatilor, defectelor si-a limitarilor noastre.

Mai consider ca sinceritatea, ca si restul virtutilor, nu este ceva ce trebuie sa asteptam la altii, trebuie s-o traim pentru a avea prieteni adevarati, sa fim demni de increderea lor.. Oamenii sinceri sunt oameni puternici, sunt doar oamenii care au incredere in ei si-n fortele proprii, nu aceia care traiesc din aparente si prin aparente in scopul de a-si atinge niste obiective la care ajung gratie celor carora, prin “sinceritate”, le-au castigat “increderea” si “compasiunea”.

De ce atata bataie de cap? De ce sa fii ceea ce, de fapt, nu esti?

Am citit, cu ani in urma, intr-o perioada in care incercam sa inteleg mai bine barbatii (acum, am renuntat, in mare, sunt ca noi, doar ca noua ne convine sa-i vedem mai diferiti decat sunt!) o carte, “De ce barbatii se insoara cu scorpii”. Ideea acestei carti, extrem de realiste pentru timpurile noastre, este ca daca esti fata buna, nu rezolvi nimic. Daca vrei sa-l faci sa-ti manance din palma, fa-te “scorpie” (+fii femeie sigura pe tine si ai respect pt propria-ti persoana).

Iata care erau principalele sfaturi pe care, daca le urmezi, reusesti sa pui pe labe orice mascul caruia ii susciti interesul:

- Daca te enerveaza, fii vesela si nepasatoare.

- Daca te invita in oras, spune-i ca ai alte planuri cu prietena ta cea mai buna.

- Daca vrea sex, nu din prima, zi-i ca vrei sa mai astepti pana il cunosti mai bine.

- Daca nu suna cand trebuie, fa-l sa fiarba, nu-i raspunde atunci cand in sfarsit o face.

- Daca iti place de el, nu i-o spune din prima; spune-i ca inca nu te-ai hotarat daca este potrivit.

- Daca vrei sa-l suni, abtine-te.

- Daca ii este foame, nu-i gati, comanda mancare sau incalzeste niste resturi de la masa de ieri

Pot sa spun ca, la vremea respectiva, respectam aproape ad-literam sfaturile de aici. Si al naibii ce functionau! Pana cand, o data cu trecerea timpului, am realizat ca eu nu eram eu, ca ma prefaceam, ca eu nu sunt deloc asa. Ca nu eram sincera, cu mine, sau barbatul de langa mine. Ca dupa ce l-am prins in latz, aveam doua optiuni- sa ma prefac pentru tot restul vietii pentru a-l pastra, sau sa cedez nervos si sa o iau de la capat…

Nu e ok sa faci rabat de la autenticitate, sa fii iubita, acceptata pentru o imagine falsa. De ce sa te chinui cu aparentele? Cine te vrea, trebuie sa te accepte pentru ceea ce esti, nu pentru ceea ce reprezinti. Daca te enerveaza, infige-te in el, verbal; daca ai chef sa-l suni, fa-o (ok, nu non stop!); daca ai chef sa-i gatesti, baga mare; daca vrei sex, nu amana momentul, fa-o cand simti; de ce sa nu-i raspunzi la telefon cand te suna, daca poti s-o faci; fii sincera, actioneaza sincer. Spune-i ce gandesti, fara menajamente. Prefer sa fiu eu insami si caut compania celor care sunt ei, fara sa le fie frica ca vor fi pusi pe labe sau singuri. De ce atata bataie de cap?..:)