Ma respect, imi respect sexualitatea. Sodoma si Gomora in secolul 21?

Se da un el si-o ea, casatoriti, cu o relatie solida, fericiti, oameni misto. Intr-un exercitiu de sinceritate confeseaza cheia sau cheile fericirii lor in cuplu. Printre diverse ingrediente, normale, sa le zic asa, intr-un cuplu, mai au un altul, bizar, pentru unii, sau pentru majoritatea: practicarea, de comun acord, a sexului in 3. Nu mare mi-a fost mirarea ca prima persoana care a inceput sa-i blameze sa fie fix una care se afla departe de a avea o conduita morala “puritana” sau sa fie una casatorita de ash-de-ani cu acelasi, sa fi trecut virgina in fata altarului, etc. Nici pomeneala! Cu toate Chanelurile si Diorurile purtate, cu toata atitudinea “cool” pe care o afisaza, ramane un om de la tara, un sau o incuiata care, vai de mine, cum sa faca oamenii asa ceva. Ok, nu ma vad traind intr-o Sodoma si Gomora, dar nici nu condamn acest cuplu, din contra. Bravo lor, trebuie sa ai suficienta incredere in celalalt ca sa faci asta, sa existe un respect reciproc (si exista, tocmai!) si sa nu iti fie teama de sexualitatea ta. Daca stau sa ma gandesc bine, in secolul 21, traim in continuare dupa niste canoane si coduri religioase impuse din Evul Mediu, cand, religia a fost interpretata in folosul clericilor ca o arma a fricii si de supunere a plebei. Pana la urma, ajungi in Iad daca faci asta? Cu siguranta nu! Ce e mai de blamat, cei care iubesc si-si traiesc viata si sexualitatea in stare naturala (hello, suntem animale cu ratiune), sau cei care isi inhiba trairile doar de dragul unei moralitati impuse? Stiu, acest post vine dupa cel cu iz romantic si miros puternic de flori, dar, asta e viata, in viziunea mea: cu viori, flori si romantism, asezonata si de o sexualitate fara inhibitii, unde, da, trebuie sa existe respect, in primul rand fata de propria-ti persoana. Asa ca, daca ajungi sa ai o relatie solida, intr-adevar, cu cineva si foarte sincera, de ce sa nu-ti permiti sa te descatusezi de conventii si false pudori, sa-ti dai frau liber fanteziilor celor mai ascunse, repet, atunci cand e o chestie de comun acord, exista incredere, iubire, sinceritate si mai ales respect?

Supergirls don’t cry! Oare? Dar superboys?..

Viata.. Ce inseamna viata, ce inseamna sa traiesti, cu adevarat? Un cumul de sentimente, un fluviu nesfarsit de trairi, de emotii, un ocean de bucurii, fericiri, tristeti, dezamagiri, un univers de experiente, dintre cele mai felurite.

Se spune ca plansul este un act, o dovada de slabiciune. Tind sa afirm contrariul! Plansul este un act de sinceritate, este o descatusare a unor emotii, trairi interioare pe care ai curajul sa le exteriorizezi, sa ti le asumi! Iar oamenii sinceri sunt oameni puternici, deci lacrimile nu sunt doar sau exclusiv pentru cei slabi.. Se impune, totusi, o limita, o bariera cuantificabila intre plansul excesiv, din orice (ceea ce clar nu denota un om puternic, si e o dovada de slabiciune) si plansul din cauza, sau datorita unor emotii puternice.

Sunt momente cand suferi, cand te bucuri, la fel, iar lacrimile vin ca o explozie ale acelor trairi. Vin dintr-un impuls natural. Si ce e mai frumos in viatza decat sa ai pentru ce sa te bucuri, pentru ce sa suferi? Asta inseamna sa traiesti! Asta inseamna sa fii liber, in esenta, sa faci ceea ce simti, sa spui ceea ce gandesti, sa plangi atunci cand simti nevoia, sa iubesti cum vrei, cum simti si sa nu-ti fie frica sa-ti arati sentimentele! Doar asa poti spune ca esti, intr-adevar, un om liber..

Se spune ca barbatii nu plang sau nu trebuie sa planga! Chiar asa? Ei nu sunt oameni, nu au sentimente? Ce e atat de rusinos, la un barbat, sa planga? Ii face mai putin puternici? Din contra! Eu cred ca tocmai, barbatii slabi sunt cei care nu se exteriorizeaza si nu-si traiesc sentimentele, din teama de esec, din teama de a nu li se da jos, printr-o lacrima, masca de barbati puternici. Un barbat adevarat, un barbat puternic, nu poarta masti, el stie ce si cine este, iar teama de a fi “demascat” din cauza unei lacrimi nu exista.

Nu este un manifest hai sa ne strangem cu totii si sa ne punem pe plans, sa aratam ca suntem puternici! Nu despre asta e vorba! Este doar un modus vivendi, sa invatam sa nu ne ghidam prea mult dupa conventii, sa nu ne fie frica de noi si de sentimentele noastre, sa nu ne fie frica sa fim reali, adevarati, sa fim oameni!  Tangibili!

Probabil ca multora dintre noi ni s-a intamplat sa avem perioade in care sa nu ni se intample nimic, sa fie totul perfect, linistit, fie ca a fost vorba de o situatie de cuplu sau nu, de job.. Si sa simtim nevoia sa “incingem” un pic lucrurile, provocand, intentionat, anumite situatii. Simteam nevoia, de fapt, de trairi, de pasiune (valabil si la job, dar nu in sensul de iubire), de acel “ceva” care sa ne scoata din letargie. Chiar si cei mai pragmatici dintre pragmatici simt nevoia de putina sare si piper in viatza lor, sau nu? Si atunci, e rau sa traiesti cu si din pasiune, e rau sa-ti exteriorizezi aceste trairi? Eu sunt convinsa ca nu si ca trebuie, de fapt, sa existe un echilibru intre pasiune si pragmatism! Sa nu plangi la orice pas dar nici sa nu plangi deloc, sa fii un ursuz fara pofta de viatza, un fricos, de fapt.

Pana la urma, e bine sa ne bucuram de clipa, sa o traim la intensitate maxima, pentru ca vom visa ziua de azi de-abia maine, azi suntem ocupati sa visam ziua de ieri… pentru ca oricum nu stim cum va fi ziua de maine…